Uneori, Internetul mă îngrozeşte. Mi se pare că ne transformă în ne-oameni, răpindu-ne comunicarea directă, pervetindu-ne pentru virtual, alienându-ne. De două ori în viaţă durerea prea puternică m-a adus în situaţia de a-i descoperi "faţa umană".
Când simţi că-ţi plesneşte inima, că nu-ţi mai ajung cuvintele, că-ţi pocnesc urechile, de la atâta jale, când pierzi pe cineva pe neaşteptate, disperarea te face să te agăţi de orice ţi-ar putea ţine aproape fiinţa pierdută. Numai aşa se explică dorinţa de a-i scrie mesaje, deşi eşti conştient că nu le va citi. Dacă dialogul este imposibil, comunicarea asta ciudată este un paleativ.
Mile Cărpenişan încă mai primeşte mesaje de la cei pe care îi avea în lista sa de prieteni de la Facebook. Şi nu numai. Cândva, dacă va avea putere, Ramona, soţia lui, le va citi. Aşa cum le poate citi oricine are acces la "wall"-ul lui Mile. Şi îi va descoperi colegii. Şi prietenii. Şi pe cei care nu l-au cunoscut, dar l-au auzit şi văzut la televizor. Nişte oameni, cu inimi ceva mai rezistente decât a lui, mult-prea-încăpătoarea. La ea face referire una dintre postările recente: "Aveai o inimă atât de bună şi erai atât de curat, încât Dumnezeu ar fi trebuit să ne îngăduie să-ţi facem donaţii în zine, nu în sânge....Drum bun, Mile!".
"Cei buni pleacă primii şi repede" - se repetă, obsedant, în română şi engleză. Ce păcat că nu avem puterea să le spunem oamenilor la care ţinem cât de mult îi apreciem şi iubim atunci când îi avem în faţă, când ne pot auzi şi când îi putem îmbrăţişa! Poate că moartea lui Mile ne va învăţa ceva.
Până atunci, să-l citim pe jurnalistul Sorin Bogdan, coleg şi prieten cu Mile, care roagă Divinitatea să-i odihnească prietenul în pace şi să-i dea "subiecte frumoase, pentru reportajele pe care le va face în Rai". Vidimo se, brate! Uneori, Internetul mă îngrozeşte. Mi se pare că
