Am putea construi o amplă antologie a minimutanţilor de pe la noi.

În genere, e foarte plăcut să contempli imensa diversitate a semenilor. Câte tipuri diferite de frumuseţe sau de „expresivitate"! Câte feluri de a merge, de a articula, de a surâde! Ce fermecătoare risipă de glasuri, de priviri, de siluete! Pe de altă parte, toată această bogăţie, toată această policromie inepuizabilă se înscrie într-un larg perimetru de familiaritate. Oricât de diferiţi, toţi cei din jur alcătuiesc, laolaltă, portretul generic al unei umanităţi coerente, unitare, la îndemână. Îi poţi asuma pe toţi şi poţi fi inclus, la rândul tău, în ţarcul identităţii lor comune. Uneori însă, iese la lumină şi tinde să se multiplice exploziv (şi ameninţător) o „diferenţă" pe care n-o mai poţi asimila. „Aproapele" devine „străin": o apariţie inclasabilă, o ciudăţenie, un mutant. „Noutatea" lui, greu de digerat, pare să se fi instalat la nivel de cromozomi. Nu-ţi mai provoacă simpatie sau antipatie, ci stupoare. E din altă specie, de pe altă planetă.

Dar nu despre „barbarii" lui Baricco vreau să vorbesc (Alessandro Baricco, Barbarii, Eseu despre mutaţie, Humanitas, 2009), nu despre marile dihănii ale viitorului, mijind contagios în preajma noastră, ci despre fraţii lor mai mici, despre câteva subspecii autohtone de mini-mutanţi, produşi de fragedul nostru capitalism, de caniculă, şi de o candidă, înfloritoare, imbecilitate.

Am mai scris despre nopţile din strada Paris, strada unde locuiesc. Revin în numele noilor mele insomnii estivale, pentru a mărturisi că, sub protecţia întunericului, mă simt invadat, fără menajamente, de cohorte întregi de mutanţi. Gonesc de jur împrejur, cu viteze ucigătoare şi motoare ambalate isteric, transformând pacea nopţii în apocalipsă. Au aparenţa unor tineri, dar, în realitate, sunt o combinaţie de sugari iresponsabili şi bătrâni sclerotici. Răzgâi şi cr