Faţă de ceilalţi trei, pentru Andrei Pleşu intrarea în administraţie chiar a reprezentat o schimbare dramatică. Vorbim de mandatul ministerial de la Cultură, început chiar în decembrie 1989. De la disident aflat în domiciliu forţat direct la ministru, în cîteva zile. „Nici nu-mi trecea prin cap cu o zi înainte, am fost luat pe nepregătite. Mi s-a părut că nu pot refuza oferta, în acele momente ţi se părea că orice ţi se cere trebuie să te angajezi. Mi-am dat destul de repede seama că a fi intelectual nu e în mod necesar o calificare pentru o funcţie politico-administrativă.“

Ţine minte momentul în care a intrat în biroul Suzanei Gîdea, stăpîna domeniului în ceauşismul tîrziu. Detalii care se ţin minte şi după 22 de ani: „Era un birou foarte amplu, avea lîngă scaunul ministrului un scăunel de pus picioarele. Mai erau plicuri cu scrisori amoroase din partea multor oameni de cultură deveniţi ulterior foarte riguroşi“, adaugă cu ironie. Şi mai era ceva, un detaliu care îmi evocă un peisaj şi revoluţionar, şi postapocaliptic: un pahar cu lapte. În spatele biroului propriu-zis, Andrei Pleşu a intrat într-o sală mai mică, unde se găsea şi un duş. Iar acolo era un pahar de lapte, uitat de doamna Gîdea, care se stricase între timp. Laptele, nu doamna. I s-a părut simbolic. Şi mai era o secretară destul de speriată, care, atunci cînd o chema, venea panicată, în fugă. Şi mai erau candori pe care şi le recunoaşte acum. De pildă, zile întregi după intrarea în funcţie venea la serviciu şi o găsea pe aceeaşi secretară distrugînd diverse hîrtii. „Eu întrebam ce face şi ea zicea: «ei, fac curat». Nu mi-a dat prin cap nici o clipă că ar fi putut fi hîrtii care nu trebuiau aruncate tocmai în acele momente sau că eu aş fi putut avea alte criterii pentru distrugerea unor documente decît avea ea.“ Asta intră la categoria candori inevitabile. Oricum, viaţa nu îl pregătise pentru