Are mai mult de un secol si inca se tine bine. Chiar foarte bine. Il privesc ca pe ceva de o stranietate fara margini, il vad ca e real, stiu ca a fost adevarat si, totusi, imi spun, asemenea taranului in fata girafei, "asa ceva nu exista!" E ca si cum propriul bunic ar intra acum pe usa camerei mele si ar incepe sa imi povesteasca despre copilaria lui. Asa imi povesteste acest jurnal. Real, adevarat. Dar atat de real si de adevarat, incat nu imi vine sa cred ca este real. Iar povestea lui, a jurnalului, este la fel de palpitanta ca tot ceea ce contine.

Cu un an-doi inainte ca Ceausescu sa se indrepte spre Targoviste spre a fi ciuruit tovaraseste pentru ca ciuruitorii sa isi salveze pielea intreaga, cineva a venit la mine cu un caiet. Un caiet cu coperte solide, imbracate intr-un material rezistent, negru. Un caiet de o suta de pagini, cu hartie velina. Il luase dintr-o cutie cu vechituri a unui vecin ce tocmai murise. Batranul sfarsise singur, asa cum si traise. Vecina lui (cea care imi adusese caietul) nu vazuse pe nimeni vreodata venind la el. Nimeni din cladirea aceea de pe Mantuleasa (un simbol, ca si altele, nationalizat) nu stia ceva despre enigmaticul vecin de la etajul 1. Il vedeau rar. Se mai soptea ca toata ziua sta in casa si citeste. Altceva nu ar fi putut face, pentru ca absenta antenei era dovada clara ca nu avea televizor. Nimeni nu stia ce poate citi (Scanteia sau Romania libera nu-l vazusera sa cumpere) si nu intrase cineva in garsoniera sa spre a vedea daca are sau nu biblioteca. Vecina batranului - care imi adusese caietul - murea de necaz ca lipsise de-acasa exact in momentul cand batranul isi aflase sfarsitul. Ea venise la spartul targului, adica atunci cand alti colocatari mai intreprinzatori acaparasera garsoniera. Era un mod eficient de a obtine ceva de la spatiul locativ: gaseai ceva liber, te instalai acolo si apoi umblai dupa rep