Cvasi-paralizia occidentală în ceea ce priveşte Siria, în ciuda faptului că în teorie un succes al rebelilor ar îndepărta de la putere un aliat important din regiune al Kremlinului, are la bază o serie de temeri majore justificate.

Siria este, fără îndoială, cel mai fierbinte subiect al momentului la nivel internaţional. Unii merg atât de departe încât să considere că o eventuală extindere a conflictului ar putea fi chiar preludiul unei noi conflagraţii mondiale. Fără să meargă atât de departe, Vladimir Putin şi Iranul, principalii aliaţi ai regimului Assad, vorbesc despre consecinţele catastrofice ale unei intervenţii occidentale în regiune. O retorică previzibilă, explicabilă prin interesele majore ale celor în cauză legate de Siria, deşi deconcertantă dacă avem în vedere că în timp ce condamnă amestecul străin atât ruşii cât şi iranienii oferă un sprijin de amploare Damascului în plan militar, financiar, logistic şi, evident, politic. E drept că şi de partea cealaltă rebelii, un amestec eterogen de facţiuni etnice şi religioase aflate adesea şi ele în conflict - între care unele au legături strînse cu Al Qaeda -, sunt la rândul lor sprijiniţi în principal de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia.

După evoluţiile dezamăgitoare din Irak şi după ce au văzut cum mult lăudata Primăvară Arabă tinde să înlocuiască regimuri autoritare prin altele, potenţial ostile şi periculoase, dominate de fundamentalişti islamici, criza majoră din Egipt oferă un exemplu de manual din acest punct de vedere, puterile occidentale au fost extrem de precaute în relaţia cu rebelii sirieni. Nu au lipsit, desigur, repetate condamnări declarative ale atrocităţilor comise de regimul Assad dar în plan practic sprijinul a fost mai degrabă unul limitat, axat mai ales pe asistenţă umanitară pentru refugiaţi. Două rezoluţii de condamnare a Damascului pentru atrocităţile comise împotriva popu