Un procent de 5%, cel mult, probabil atât e tot ce ar obţine o femeie care ar candida la prezidenţialele de anul viitor. România e o ţară profund misogină, cu serioase carenţe în zona educaţiei civice, a exerciţiului democratic, nedesprinsă încă de imaginea tradiţionalist-misogină a rolului femeii pe lângă casa omului.

În condiţiile în care România se află la capătul clasamentului cu doar 11,5% femei în Parlament, în UE suntem doar în faţa Ciprului şi Ungariei ca reprezentare a femeilor în Parlament, iar în lume suntem aproape la coadă – un loc 99 din 141, o posibilă candidatură a unei femei la prezidenţiale am putea-o privi drept un exerciţiu pur imagistic decât o serioasă chestiune politică aflată pe agenda cetăţeanului, în intenţia acestuia de vot. Dacă scopul e să obişnuim poporu` cu faptul că o femeie, cândva, ar putea conduce o ţară ca România, atunci exerciţiul ar putea face parte dintr-o strategie de educare, ceea ce poate fi onorabil.

Insistenţa cu care acest subiect este servit opiniei publice în lipsa unei dezbateri serioase, dar şi neţinând cont de contextul socio-politic, pare mai degrabă un joc ironic, risipă de bani, o simplă campanie de edificare/promovare, hrană pentru presă şi prilej de comentarii în talk-show-uri unde se vorbeşte în termeni estivali – plajă, costumele de baie, outfit-urile sau oja Elenei Undrea, în opoziţie cu intransigenţa europarlamentarului Monica Macovei care a băgat frica şi în parlamentarii europeni cu musca pe căciulă (să amintim doar declaraţiile de avere şi interese ale aleşilor europeni, pledoaria pentru revizuirea Codului de conduită al comisarilor europeni, semnarea unei declaraţii comune anticorupţie de către membrii Parlamentului European ş.a.). Edificarea în ochii jurnaliştilor, dar şi a cetăţeanului simplu, a celor două variante feminine pentru fotoliul prezidenţial smulge românilor cel mult z