Acesta este formula promoţională pe care tot mai mult noi înfiinţate restaurante şi-o afişează pe frontispiciu, sau, dacă nu, în Şapte seri. Formula corespunde unui mit, foarte viu pe vremea odiosului - cînd, de altfel, specificul naţional era singurul acceptat. "Tradiţional românesc" reprezenta, în timpurile de tristă amintire, suprema valoare gastronomică, dar şi de atmosferă. Sintagma sugera ceva cald, primitor, în sensul tradiţionalei ospitalităţi neaoşe mult afişate; cu chelneriţe în costume populare sau în clasica uniformă fustă neagră - bluză albă, pantofi de lac; cu feţe de masă gen şervete populare, dar prelucrate după regulile kitsch-ului. În privinţa mîncării, regulile tacite erau savoarea nerafinată şi excesul. O mîncare bună, după specific, trebuia - şi încă mai trebuie - să aibă ceva grăsime, sos, piper sau ardei iute şi să fie însoţită de o ţuică, o palincă, un şpriţ (pe atunci) sau măcar o bere. Era vorba de o mîncare conservatoare pentru gurmanzi: idealul acestora nu era nicidecum să inoveze, să experimenteze, ci să regăsească gustul ăla " de la mama de-acasă". Şpilul era să nu fii păcălit, să te cunoşti destul de bine cu chelnerul încît să-ţi dea ce are proaspăt. Culmea excesului, reper de neatins, erau chefurile-"monstru" despre care se zvonea că le făceau de-alde secretarii de partid prin localuri renumite. Mitul de-atunci s-a păstrat şi astăzi. O dovadă: cîteva localuri care au preluat, chiar în titlu, numele mamei. La mama este un restaurant deja celebru, unde cu greu găseşti locuri fără rezervare. Adio, mamă este o cîrciumă mai obscură prin Ilioara. Alte localuri sugerează acelaşi gen de bunăstare familială apelînd la numele personale, cu grijă pentru tenta lor neaoşă şi mahalagescă - La Mardare, la denumirile bucatelor vizate - La Berbecu -, sau la mai pompoase variante mitologizante - Burebista. În alte localuri, specificul
româ