Au început să apară de pe la mijlocul lui februarie. Abia se strînseseră cele de Crăciun, abia răsuflase lumea uşurată că poate umbla omeneşte pe caldarîm, că scheletele precare din metal acoperite cu foaie de cort s-au înfipt iar în mijlocul trotuarelor.
Cum ieşiţi din staţia de metrou de la Romană ca să o luaţi uşurel spre Universitate, trebuie să treceţi, chiar din capul scărilor pe care le-aţi urcat, prin marcajul viguros al unor tineri cu nişte mape, care adună semnături pentru ceva. Dacă ei nu v-au atras atenţia şi n-au reuşit să vă oprească din drum, atunci sigur fata care împarte pliante cu reclama unui salon de cosmetică vă va întinde trist o broşurică. Pe ea o ştiu de vreo două săptămîni. Tremură în frig, stă cu orele în picioare şi am impresia că a răcit în ultimele zile; are nasul foarte roşu iar ochii îi sînt şi mai absenţi. Am în toate buzunarele broşuricile ei, nu o refuz niciodată, aşa cum nu refuz pe nimeni care-mi întinde vreun pliant pe stradă. Aşa. Cum treceţi de mape şi de broşuri, începe să se lăbărţeze imperiul mărţişoarelor.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje N-am nimic cu oamenii ăia care vînd orice se poate agăţa de un şnur alb-roşu sub numele de „mărţişor“, am ceva cu cei care dau autorizaţii în locuri atît de strîmte. Pentru că pietonul de Bucureşti e un nimic, un antipatic, un viermuş fără carnet de conducere (şi fără bicicletă) care poate fi aruncat de colo-dincolo, fără urmă de consideraţie.
Trotuarul acela de la ieşirea din staţia Romană spre Universitate e împărţit în două. Pe stînga e sediul permanent al florăreselor. Pe ele le ştiu de multă vreme. Ard beţişoare tămîiate al căror miros ţi se agaţă de haine. Vara, stropesc gospodăreşte prin faţa ghivecelor şi a vazelor înalte – şi pe şlapii tăi, dacă ai noroc; iarna sporovăiesc amical între ele, cu c
