Corigentele la care fac trimitere eminentele docte ale stingii autohtone nu mai pot fi si decizionale intr-o etapa ce-si intrevede - cu justificare - stenica perspectiva. Oportunismul lor genetic nu face decit sa ne tonifice, noua, optimismul. Unul bine temperat. Doar in ochii unui alde Vadim, mesajul bucurestean al chipesului Barroso ar fi trebuit sa fie lovitura de baros, din care guvernul sa nu-si mai revina nicicind in tenacea lui vointa de integrare. Spre dezamagirea... tribunului insa, tonul atent prevenitor al europeanului nu numai ca se asaza firesc in comportamentul oricarui diplomat civilizat, dar plaseaza lucrurile exact la locul lor. Adica nu e de marsat pe euforii fara acoperire, dar nici nu e de bocit pe buza gropii. Revazut, dupa ani si ani, bunul prieten al adolescentei noastre dorohoiene si eminentul medic brailean de-acum m-a surprins prin tonul in minor, oarecum candid, al intrebarii daca nu am crezut cu adevarat in redresarea noastra rapida dupa '89. I-am raspuns, la rindu-mi, nu insa si la fel de candid, ca nu, nu am crezut intr- o astfel de brusca redresare. Servindu-i, si lui, aceeasi imagine mult batuta de mine in acesti ani, cum ca nu poti face un palat aratos din resturile cazematei ce-a sarit in aer in acelasi tenebros '89. Evident, ar fi fost de asteptat din partea CE o asigurare punctuala pentru 2007, dar nevenind, asta nu presupune, in replica, reinstalarea noastra in mioritica blazare. Gestul mult prevenitor al liderului european a venit prompt chiar in acest sens. Al unei tonifieri necesare, mai ales acum, cind scepticismul cvasicontinental pare a fi la cota lui cea mai de sus. Speculatiile - justificate - decurgind din probabilul balast numit Bulgaria au fost, si ele, temperate de acelasi Barroso, care, privindu-i direct in ochi pe liderii bucuresteni, a trecut imediat Dunarea, sa faca si acolo la fel. Revenirea la tonalitatea noastra