Prin semnarea Pactului Euro Plus, România – alături de alte state din afara Zonei Euro precum Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania şi Polonia – s-a angajat la introducerea în legislaţia naţională a unei reguli numerice privind deficitul bugetar, în concordanţă cu Tratatul de la Maastricht.

În acest sens, preşedintele Traian Băsescu a propus introducerea în Constituţie a regulii fiscale conform căreia deficitul bugetului general consolidat nu poate depăşi 3% din PIB. Nu discut aici oportunitatea instituirii de reguli fiscale în economia românească. Este evident că avem nevoie de stabilitate macroeconomică determinată în principal de politici prudente. Cu siguranţă că România are nevoie de reguli fiscale pentru a preveni derapajele macroeconomice generate de ciclurile electorale. Este cert că am avea nevoie de constrângeri numerice legate de evoluţia deficitului bugetar, tocmai pentru a nu cădea în capcana lipsei de sustenabilitate pe datoria publică.

Ceea ce vreau să analizez aici este legat de avantajele si riscurile impunerii unei reguli fiscale care să prevadă imposibilitatea ca deficitul efectiv al bugetului consolidat să depăşească 3% din PIB. Trebuie să observăm că regula fiscală propusă de preşedinte are câteva puncte tari, legate de înţelegerea facilă de către public, uşurinţa comunicării ei dar şi “antrenarea” economiei româneşti pentru viitoarea aderare la Zona Euro.

Punctele slabe nu lipsesc. În primul rând, regula fiscală 3% deficit bugetar efectiv în PIB nu este potrivită pentru ţările în dezvoltare. Dacă nu vom scoate investiţiile publice din calculul deficitului analizat pentru respectarea regulii, marja de manevră a autorităţilor publice este foarte redusă. Să ne gândim numai că România are de plătit dobânzi de 1,8-2% din PIB în următorii 5 ani, deci deficitul bugetar primar ar trebui să fie de 1-1,2% din PIB. Lucru foarte greu de