Azi, Grigore nu mai e. A plecat să predea limba română îngerilor. Marea lui iubire pentru România era uluitoare. Îmi amintesc o discuţie de acasă. Grigore venise de la Chişinău, iar bucuria lui de a-şi revedea ţara despicată de Prut, devenit graniţă între fraţi şi părinţi, îi dădea o însufleţire rară. Frate Lucian, zicea, am stat la coadă în Piaţa Amzei şi nu mă mai săturam să vorbesc cu oamenii, să-i mângâi cu vorba şi cu ochii.
Vestea nenorocită că Grigore Vieru s-a prăpădit m-a găsit la Sângeru. Prima ştire a televizorului, unica mea posibilitate să aflu ce mai e prin lume, fiindcă aici nu vin ziare, începea cu o poză a lui Grigore. Poetul cu fruntea înaltă şi ochii trişti, mai mereu trişti, era cum îl ştiu, tânăr ca la treizeci de ani, poza lui refuzând să îmbătrânească. Textul care însoţea fotografia, citit lăcrimos, m-a dumirit ce s-a petrecut. Am închis şi am rămas năuc toată ziua. Poate nu-i adevărat. Am redeschis televizorul seara, căutând un canal de ştiri. Grigore Vieru, bietul, nerăsfăţat decât rar de critica literară, deschidea din nou emisiunile informative prin tragicul lui sfârşit, bătând vânătoarea de la Balc şi şpriţul lui Traian Băsescu de la Braşov. Un poet trebuie musai să moară pentru a deveni important.
Am trăit nişte ani de frumoasă prietenie cu Grigore Vieru. Când rar venea la Bucureşti înainte de ’89, mă vizita acasă, unde tăifăsuiam până la trei dimineaţa. Ultima oară mi-a adus un dar. Un storcător rusesc de fructe. Ce-i cu ăsta, Grigore?, m-am mirat eu. Copiii tăi sunt mici, mi-a răspuns prietenul meu basarabean, au nevoie de vitamine. Şi mi-a arătat cum bagi trei morcovi într-o pâlnie şi pe jos curge o ceaşcă de suc portocaliu. Eu ce să îţi dăruiesc, Grigore? I-am oferit maşina mea de scris. Aveam două. Ştiam că-şi doreşte una. La ei nu existau decât maşini cu litere chirilice. M-a îmbrăţişat