Oamenii serviciilor secrete infiltraţi în mass-media nu se consideră agenţi şi spioni.
În anii în care am scris rubrica "Dus-întors" din România liberă, directorul de atunci al ziarului m-a prevenit că redacţia era plină de agenţi. Spioni, adică, am zis. Petre Mihai Băcanu a ridicat din umeri. Dracu’ ştie cum s-or fi chemând şi cu ce se ocupă, a făcut Băcanu. Cred că-i ştia pe toţi, dar nu mi-a spus nici un nume.
E riscant să-i arăţi cu degetul. E ca şi când ai avea şerpi în toată casa. Nu le tulburi rostul, te prefaci că nu-i observi şi mori de moarte bună, nu de otravă. Unii au ajuns în scurt timp şefi ai acestor servicii, fără ca la plecarea din redacţie să dea explicaţii. Existăm în două lumi paralele, care din felurite motive se încalecă un timp.
Din parte-ne era sănătos să nu facem caz de situaţiile în care fuseserăm pasămite colegi. Spionii de atunci ai redacţiei, dar şi cei pe care i-am ghicit ulterior în toate locurile unde am lucrat aveau ceva în comun. Un soi de detaşare soldăţească în momentele foarte tensionate. Ştiind ceva în plus, ceva esenţial în plus faţă de noi, civilii, era normal să nu se manifeste şi emoţional. Dovedeau un anume calm profesional prin care se dădeau de gol. La unii mă uitam lung şi ei mă fixau de asemenea întrebător, ca şi cum ar fi vrut să mă prevină: Şi ce dacă te-ai prins că sunt agent SRI? La ce-ţi foloseşte? Stai în banca ta şi o să-ţi fie bine!
În baza faptului că Mihai Pelin – fie-i ţărâna uşoară! – m-a ajutat cu informaţii din arhivele armatei şi ale Securităţii despre unii artişti marginalizaţi după 1945, am mers mai departe cu nevoia de a şti şi l-am chestionat cu privire la turnătorii şi securiştii din presă, de dinainte de 1990, dar şi după 1990. Mihai Pelin avea acces la arhivele mai multor servicii, fiindcă din ele îşi culegea materia pentru cărţi. Îi ştia pe turnător
