Punctul critic Ca tot masculul cu fite intelectuale, consult si eu, mai mult din curiozitate decit din convingere, revista Playboy. In, evident, varianta autohtona. Sincer, la primul numar, am consumat cu mai mult nesat pictorialul Danei Savuica decit nuvela lui Marquez, Cel mai frumos inecat din lume, pe care, oricum, o stiam. Si de nu as fi cunoscut-o, ma tem ca la fel as fi procedat. Lansat insa cu mare tam-tam, intrat apoi sub girul neconcludent al unui fost critic literar (Dan Silviu Boerescu), celebrul brand isi cam pierde din luciu (nu-i nici un joc de cuvinte) pus sa faca fata exigentelor cu materialul mioritic. Ce anume a dat nastere enormului succes al revistei americane? Faptul ca practica un erotism decent, deloc vulgar (spre deosebire de concurenta Hustler, care e mai degraba porno) si, deloc in ultimul rind, faptul ca aduce in fata pupilelor marite ale barbatilor vedete in ipostaze din cele mai naturale. Aici e clenciul: noi, muritorii de rind, le vrem despuiate pe zeite, pe cele pe care le stim, oricum, inaccesibile. De la Marilyn Monroe la Pamela Anderson, majoritatea playmate-urilor din editia americana erau deja staruri la data cind au pozat in revista; ele au adus, asadar, ceva din faima lor asupra tabloidului, au infierbintat imaginatia (si poate nu numai) milioanelor de barbati. Prin urmare, reteta succesului, inteligent descoperita de norocosul Hugh Hefner, se bazeaza pe voyeurismul de netagaduit al nostru, al barbatilor venerabili, seriosi, muncitori, familisti, devreme acasa. Pentru ca, stia bine americanul, echilibrul acesta de nuditate si celebritate nu are cum sa dea rateuri: cine naiba nu isi doreste sa patrunda, cu privirea macar, in acele locuri catifelate la care doar alesii au acces? Faceti un test de sinceritate si veti afla un covirsitor raspuns aprins din partea unor domni intru totul onorabili. Asta pentru ca, fara un dram de frivo