Vă invit să citiţi, să aprobaţi sau să vă enervaţi. E un articol din “Le Point” intitulat “Danke schon, Angela” sub semnătura lui Pierre-Antoine Delhommais. Mi s-a părut definitoriu despre ce trăim şi cum iubim, în viaţă şi în fotbal. E într-un fel continuarea editorialului “Cei care nu se predau” despre oamenii necunoscuţi ai clasei medii şi ai celei de sus care împing societatea înainte în ignoranţa totală, ba chiar în dispreţul politicienilor. Am plecat atunci de la amărăciunea unui prieten manager de companie multinaţională care tocmai auzise un premier vorbind despre cele 6 milioane de săraci fără a sufla o vorbă despre cei care creează plusul economic din care politicienii pot împărţi generoşi pomeni electorale. Ei bine, articolul lui Delhommais duce cazul acestor premianţi dipreţuiţi la nivelul Europei. Plecînd, evident, de la fotbal.
«E tare bine că putem vorbi din nou, săptămîna asta, despre euro. Despre cel de fotbal, se-nţelege. Există o anedcdotă nu tocmai “hollando-compatibilă” apropo de Mario Balotelli, vedeta atacului Italiei, devenit idolul ţărilor Europei de Sud de cînd a marcat cele două goluri ale victoriei împotriva Germaniei. Balotelli a fost tras pe dreapta acum cîteva luni la Manchester, în plină nopate, de poliţişti. Care, nerecunoscîndu-l, îl percheziţionează şi găsesc într-un buzunar al gecii 5000 de lire sterline. Şi îl întreabă de ce are asemenea suma lichidă asupra lui. «Why? Because I’m rich». N-are complexe cînd e vorba de bani, Super-Mario. Nu-i făcut pentru a juca şi trăi în Franţa, ca să fie impozitat cu 75%. În fine…
Aşadar, cu cele două goluri despre care vorbeam Balotelli a răzbunat onoarea pierdută a Greciei, Spaniei, Portugaliei si Italiei. Le-a spălat de umilinţa financiară şi a făcut uitate, pentru cîteva clipe, suferinţele cauzate de rigoarea impusă de Germania. Evident, n-a fost vorba decît despre un meci de f
