Intrucat adeptii notiunii s-au legat mereu de limbaj (considerat "discriminator") si au propus, entuziast, diverse eufemisme-substitut, cele mai mari derapaje ale fenomenului se constata in zona lingvistica. In urma cu vreo doi ani, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice". Printre vorbitori s-au aflat cateva personalitati culturale si stiintifice de mare prestigiu. M-am dus atunci, retin, cu putina teama in suflet. Ma intrebam daca merita sa adopt postura „avocatului diavolului" si sa apar faimoasa political correctness (cum am mai facut-o, de altfel, si cu alte ocazii, in presa, nu spre binele meu, desigur!) sau sa ma incadrez, cuminte, in tendinta generala, a criticii neconcesive. Cei dintre dumneavoastra mai putin familiarizati cu acest, cum sa-l numesc, „fenomen" ce face ravagii in lumea apuseana - si, cu precadere, in universitati - nu trebuie sa fie derutati de aparenta mea „inconsecventa". Da, paradoxal (admit), corectitudinea politica se poate sustine si repudia in acelasi timp, cu argumente convingatoare in ambele situatii. Desi banuiam ca atitudinea de ansmablu va fi una de respingere (cum se intampla destul de des in mediile intelectuale, atunci cand se ridica problema „corectitudinii") si, ca atare, imi dadea ghes ideea unei „aparari din oficiu", s-a dovedit repede ca precautiile mele inaugurale nu-si avusesera rostul. Toti participantii traiau cu dilema optiunii, asa-zicand, osciland intre imaginile (complementare, antinomic-filozofice, „dialectice"?) oferite de corectitudinea politica. Erau conotatii ale notiunii care nu puteau fi decat acceptate (ca elemente necesare in constructia societatii deschise) si altele ce se cereau desfiintate (ca elemente, paradoxal - repet -, distructive in constructia unei societati deschise). Probabil ca, exact din cauza acestui tip de reactie contradictorie, polemica din jurul conce