Dragă prietene, ai plecat la fel de discret precum ai venit. Te-ai retras ştiind foarte bine că mă culcasem pe-o ureche, că te am într-o bază de date, că avem un contract. Poate eşti liniştit amintindu-ţi ultimele cuvinte: Maestre, am terminat romanul, ţi l-am pus pe mail. Mulţumesc, Maestre, noi cînd ne mai vedem? Eeee, pe la primăvară, acum nu mă simt bine, mă termină tratamentul ăsta, sînt obosit tot timpul, n-am bani... Prietene, ai fost primul scriitor român pe care l-am păcălit să vină în barca mea şi am făcut-o convins de faptul că aduc un scriitor de mare valoare. N-o să uit niciodată ironia ta subtilă, n-o să uit îngăduinţa cu care mă priveai cînd beam bere lîngă tine, nici poveştile tale din boemie. Dragul meu prieten cu 30 de ani mai în vîrstă, aflu astăzi (luni, 17 noiembrie) că nu mai exişti, aflu că, deşi aveam planuri statornice împreună, te-ai dat bătut. Cum rămîne atunci cu promisiunile tale? Cum rămîne cu ce mi-ai spus ultima oară? Că pînă acum n-ai scris nimic? Că de acum urmează să scrii cu adevărat? Prietene, cum îmi poţi explica MIE faptul că ai cedat după ce mi-ai jurat că vom rupe gura tîrgului ÎMPREUNĂ, ca scriitor şi editor? Dragul meu prieten mai vîrstnic, oare mă crezi cînd îţi mărturisesc scîrba mea totală faţă de munca de editor după ce ai dispărut? Adică de astăzi, ziua în care am aflat că nu mai eşti? Să-i ia dracu pe toţi cu avansurile lor, să-i ia dracu pe toţi cu premiile lor, să-i sufoce succesul aşa cum pe tine te sufoca viaţa în afara celor două cetăţi unde ai fost bine primit: Biblioteca şi Cîrciuma. Dragul meu prieten, îmi amintesc telefonul tău din ziua în care urma să iei premiul nu ştiu care (de fapt, singurul tău premiu pentru Luminare, restul au fost nominalizări): Maestre, te rog din suflet să vorbeşti frumos, fără polemică, te rog să nu mă lauzi. Da, prietene, m-am ţinut de cuvînt, nu te-am lăudat prea mult, dar po