Trăim într-un oraş despre care începem să ştim din ce în ce mai mult, dar care dispare rapid, aşa că vom ajunge să-i cunoaştem perfect istoria cînd nu-l vom mai avea înaintea ochilor. Constatăm cum se împuţinează clădirile care contribuiau la fizionomia tradiţională a Bucureştilor, dar, în acelaşi timp, creşte numărul cărţilor şi al albumelor avînd drept subiect Bucureştii vechi. Un cîştig despre care nu îndrăznesc să spun că ar compensa pierderea, dar un cîştig, fără îndoială.
Dintre cercetările cele mai noi cu privire la constituirea oraşului modern, lucrarea profesorului Nicolae Lascu, Bulevardele bucureştene pînă la Primul Război Mondial, reprezintă un excepţional succes. Apărută în condiţii grafice de mare calitate artistică, ea este bogat ilustrată, fotografiile şi planurile reproduse fiind inedite, de cele mai multe ori. Extrasele din procese-verbale ale Consiliului comunal de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, stînd mărturie despre conştiinciozitatea cu care edilii tratau distribuirea bugetului şi conservarea „suvenirilor istorice“, formează o anexă documentară foarte interesantă. Nu în ultimul rînd, ceea ce a ieşit la iveală din arhive dezvăluie mentalitatea celor ce şi-au asumat pentru prima oară sarcina de a-şi adapta patria la civilizaţia urbană. Încă din 1831 găsim această preocupare de modernizare: „soarta Bucureştilor să va semăna cu soarta tutulor oraşelor Europei, unde cetatea ce să zice veche este cea mai urîtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa“. Progresele prevăzute au mai întîrziat încă trei decenii, aşa că generaţia următoare avea motive să declare: „în capitala noastră toate sînt de creat din nou“.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulTransformarea oraşelor din România a avut loc în acela
