apropo de ofurile domnului Teodor Baconsky Biserica Ortodoxă Română a avut întotdeauna o imagine ambiguă plasată între evlavie şi sminteală, imagine pe care nu s-a străduit în nici un fel s-o schimbe, complăcîndu-se în letargia bizantină şi bazîndu-se, de fapt, pe necesitatea umană de a crede în ceva. La 1800, fidelul are ca principale puncte de reper Biserica şi valorile creştine, ele sînt însă modelate în funcţie de umori şi vremuri. Românul nu este în nici un caz un habotnic: aleargă la biserică cînd dă necazul peste el, nu se sfieşte să apeleze la vraci şi vrăjitoare, la moaşe şi doftorese, să alunge sau să invoce strigoii, să celebreze cultul morţilor, să invoce ploaia, să creadă în puterile miraculoase ale icoanelor, ale crucilor sau statuilor. Iar preotul îi este alături. În absenţa unor seminarii teologice şi deci a unei educaţii sau vocaţii, preotul este mult mai legat de lumea din care face parte, decît de discursul oficial al mai marilor Bisericii (absent de cele mai multe ori). Astfel, în sat sau mahala, preotul se pune în fruntea ţăranilor ce nu mai vor să plătească birul, tot el le concepe, redactează, citeşte jalbele, scrisorile, testamentele, foile de zestre, le mediază conflictele şi disputele, le oferă ajutor la nevoie, acordă protecţie femeilor singure, oficiază slujbe de alungare sau exorcizare a demonilor, le botează copiii şi le îngroapă morţii. Nici nu este nevoie să ştie prea multă carte: decenţa, bunătatea, cinstea, abilitatea de a comunica îi sînt suficiente pentru a-l proiecta în notabilitatea-cheie a unei comunităţi de care însăşi puterea ajunge să se teamă. Nu lipsesc însă imaginile negative la fel de des întîlnite, deoarece clerul se lasă molipsit nu numai de cele bune, ci şi de cele rele ale societăţii din care este parte integrantă. Beţiv sau mincinos, plagiator sau falsificator, ucigaş sau tîlhar, desfrînat sau homosexual, preotul pop