Acordul de împrumut încheiat cu o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI aduce în mod acut în discuţie disfuncţia din cauza căreia România nu merge de fapt înainte şi n-o va face nici de-acum încolo. Şi din cauza căreia nu va fi făcut-o oricum, indiferent dacă ar fi existat sau nu criza economică şi financiară mondială.

Este vorba despre o disfuncţie organică.

Statul român are probabil toate hibele din lume. Este clientelar, este asaltat din toate părţile de hoţi. De hoţi cu gulere murdare sau cu gulere albe. Nici nu ştii care dintre aceştia îl devalizează mai tare. Acestea sunt eflorescenţele capitalismului de cumetrie de după aşa-zisa revoluţie din 1989. Statul român are însă şi moşteniri grele din perioada comunistă. Vrea să fie asistenţial, deşi este sărac. Furturile şi asistenţialismul barează investiţiile publice serioase. Acestea, câte au mai ajuns să fie, au o rată de efect rizibilă, ceea ce explică starea execrabilă a infrastructurii publice de orice tip: rutieră, feroviară, socială, sanitară, educaţională etc.

Soluţia la această problemă reală - aceea ca statul român să se retragă din economie în favoarea capitalului străin (soluţie impusă din afară, nu se ştie precis dacă de la Uniunea Europeană sau, prin intermediari, de la finanţa mondială, după cum nu se ştie dacă pentru a se rezolva realmente problema sau pur şi simplu din raţiuni de profitabilitate pentru străini) - este una care adânceşte problema şi nicidecum nu o rezolvă. Statul român şi-a cedat rapid, doar în câţiva ani (perioadă de o clipă la scară istorică), aproape toate poziţiile din economie, astfel încât, deja de ceva timp, întreaga axă majoră a acesteia (de la exploatarea resurselor şi valorificarea industrială a acestora până la sistemul bancar şi de asigurări) se află în mâna capitalului străin. Dar nimic practic faţă de trecut nu s-a sc