Pe măsură ce zilele se împuţinau şi se apropia clipa reîntâlnirii cu zmeul, în piept îi îmboboceau ciulinii înfocaţi ai spaimei şi ai singurătăţii, care-l bezmeticeau şi mai tare şi-i tăiau răsuflarea cu ghimpii lor neîndurători...
Dar, uite aşa, pe vrute, pe nevrute, a venit şi toiul primăverii. Răbufnirea de floare a viilor făcea ravagii pe dealuri şi pe terasele lor. Vântul alb împrăştia molatic dinspre ele peste sat o revărsare de mireasmă cum nu mai exista alta de îmbătătoare. Nici parfumul florilor de migdal şi de cireş , nici al celor de iasomie, n-o întreceau; poate doar mirozna ciorchinilor de floare de salcâm sau a celor de Mâna Maicii Domnului, să-i fi fost oarecum pe măsură, dar nimeni dintre săteni nu băga mâna în foc pentru o astfel de potriveală. Ea le cotropea curţile, prispele şi odăile caselor, hainele, trupurile, iar ei o sorbeau însetaţi şi se simţeau uşori şi cu inimile împăciuite.
Efluviile-i tămăduitoare i-au umplut pieptul şi lui Anghel Furcilă, făcându-i-l să tresalte. Adulmecându-le din mijlocul bătăturii, la fel de nesăţios ca toţi ceilalţi, el n-a rezistat ispitei şi, înfrângându-şi temerile, s-a hotărât să se ducă la Parapet, să vadă, cu orice preţ, minunăţia pe care viile o înfăptuiau doar pentru câteva zile şi nopţi.
A doua zi s-a sculat de cu noapte, şi-a tras la iuţeală straiele şi încălţările, şi-a luat ciomagul de ulm şi atât, şi fără să prindă de veste ai săi, s-a strecurat binişor afară pe poartă. Îi era limpede că, odată pornit, pentru el, nu se mai afla drum de înapoiere.
Satul zăcea încă înecat în lâncezeala greoaie a somnului şi întunericului.
Apoi a urcat pe ulicioare dosnice până în marginea lui. S-a furişat pe cărarea de lângă gropile de pământ galben prin spatele grădinilor de pe coastă şi a ieşit, sus, la câmp; iar de-acolo pe drumul de pământ de pe m