Partidul Democrat Liberal n-a murit sâmbătă, aşa cum cred unii analişti. Era mort demult. Agonia lui a început acum un an, odată cu căderea Guvernului Boc.
A urmat înfrângerea în alegerile locale de astă-vară. Când Boc a fost debarcat şi de la şefia partidului. În momentul suspendării preşedintelui Traian Băsescu, liderii PDL-işti păreau să se fi trezit şi să fi înţeles că singura lor şansă e lupta. Scorul ruşinos de mic obţinut la parlamentarele din decembrie, la doar câteva procente distanţă de formaţiunea de apartament a lui Dan Diaconescu, i-a năucit însă definitiv. De atunci încoace au amuţit.
Dar decesul partidului s-a înregistrat oficial abia la începutul acestui an. În clipa în care Vasile Blaga s-a simţit dator să-l atace pe şeful statului pentru afirmaţiile sale critice adresate conducerii PDL-iste. Replica “Buldogului”, scăpată în contextul unei muţenii generalizate faţă de actuala putere, n-a făcut decât să întărească suspiciunile de „blat” cu USL. Şi, deopotrivă, să-i antagonizeze pe simpatizanţii lui Băsescu.
Atâţia câţi or mai fi ei în ziua de azi. Practic, această formaţiune politică a încetat să mai existe în ochii electoratului a cărui “cauză” se identifică în persoana de la Cotroceni.
Pentru susţinătorii actualului preşedinte, cu sau fără legitimaţie de membri ai partidului, PDL a rămas o simplă ficţiune organizatorică. Mobilizarea câtorva mii de militanţi, împărţiţi la rândul lor în mai multe tabere, nu a salvat aparenţele.
Fiindcă viaţa unei formaţiuni politice depinde nu de cine deţine ştampila şi sediul, ci de voturile pe care le poate atrage. De unde să vină aceste voturi (care ar trebui să fie de ordinul milioanelor) dacă nu de la susţinătorii lui Băsescu? De la “antibăsiştii” lui Crin Antonescu şi Victor Ponta, de la “poporul” lui Dan Diaconescu sau, te pomeneşti, de la „fanii” Antenel