Undeva în josul paginii a doua din Bilete de papagal, într-unul din primele numere, din 1928, apare o notiţă cu ambiţii de avanpremieră: „N° 16, de mâine, cuprinde o povestire inedită a decedatului URMUZ, prozatorul surprinzător de ciudat, ale căruia debuturi publicate de către T. Arghezi au provocat acum câţiva ani o emoţie intelectuală semnificativă."

Piesa, postumă, pe care o vindea anunţul e Algazy & Grummer, şi ea apare, într-adevăr, duminică, 19 februarie, în numărul scris, vorba vine, de Urmuz şi Arghezi. Scrisoarea primului către al doilea, însoţind ieşirea în lume a prozei, era veche din 1922, de când discretului ei autor tocmai i se publicase, în Cugetul românesc, Pâlnia şi Stamate. Un soi de destin are, deci, această ilustrată din cartierul comercial. Peste doi ani, tot ea o să dea titlul ediţiei din Urmuz îngrijite de Saşa Pană, la editura Unu.

Se pare că negustorii au existat de-a binelea, şi nota de subsol a lui Urmuz, care-i leagă de un banal magazin de geamantane de pe strada Doamnei, nu e un simplu artificiu. În belle époque, Grumer (numele sunt doar o idee modificate) vinde articole de voiaj în mahalaua Bisericii Enei. Algazi e consemnat de Anuarul Capitalei pe 1910, editat de Socec, îndeletnicindu-se cu aceeaşi afacere, pe Academiei, la numărul 1. Nişte oameni care se plictiseau sunt aceşti încă asociaţi, probabil, prin 1908, când îi încondeiază Urmuz, şi care-şi vor fi omorât timpul cu mici meschinării reciproce, ori ţintindu-i pe clienţii lor.

Mecanica, obositoare şi prăfuită, a vieţii de mic prăvăliaş e o temă a vremii. Doar că Urmuz vede în ea un eşec mai răsunător, un faliment de lume. Ceea ce începe să se scrie nu mai are o legătură plauzibilă cu realitatea, de aici nevoia ca Algazi şi Grumer să-şi schimbe numele, după ce au devenit personaje. În textul care-şi justifică atacul la concret printr