Procesul de reformare a instituţiilor statului şi efectele acordului cu FMI au adus, cel puţin până acum, doar haos, măsuri cu eficienţă incertă şi acute nelinişti sociale.

Foarte puţin din ce s-a întâmplat în România după ultimele alegeri prezidenţiale îl validează pe Traian Băsescu în promisa identitate de reformator radical al societăţii româneşti. Explicaţia mi se pare simplă: dl Băsescu nu-şi poate depăşi condiţia de părtaş al unui sistem de care îl leagă multe complicităţi obscure, iar echipa aleasă pentru a-i aplica planurile rămâne indisponibilă în acest sens. Dl Băsescu nu e mişcat de fraudele comise de colegii de reformă, unele chiar sub ochii săi (de exemplu - la votul legii pensiilor) şi asistă placid la pedelizarea instituţiilor statului de o manieră ce surclasează în delicte epoca baronilor pesedişti.

Dl Băsescu digeră tăcut minciunile alor săi, schimbându-le destinaţia cu acelaşi adrisant: Opoziţia şi moştenirile ei. Expert în recorduri, dl Băsescu a mai bătut unul: este liderul politic postcomunist român cu cea mai drastică scădere a încrederii populaţiei, de la peste 50% acum un an la sub 10% în septembrie a.c. Sunt sigur că onoarea dlui Băsescu va fi fiind mişcată de această prăbuşire a popularităţii sale. Până unde va merge însă dacă acest fabulos regres se va accentua? Suspendarea dlui Băsescu este improbabilă, deşi asumarea publică a unei strategii soldate cu împingerea ţării spre faliment ar putea deveni un subiect atractiv din perspectiva siguranţei naţionale. Cum va fi percepând dl Băsescu aceste valuri de dizgraţieri în masă? Va exclude „de plano" erori personale în administrarea unei crize aflate departe de a fi atins apogeul?

Mă gândeam păstrând, fireşte, proporţiile, la poate prea ambiţioase similitudini cu finalul carierei Preşedintelui Charles de Gaulle. Contestarea vehementă a acestuia în 1968 de o întreagă naţiun