Cît de frumoasă si cît de ingrată este povestea asta cu actoria. Trebuie să stai si să astepţi să fii văzut, distribuit, să faci frumos sau nu, trebuie să existe un manager care să gîndească un repertoriu pentru oamenii din trupa lui, încercînd să nu-i omoare cu roluri care să-i conducă spre manierism si fundătură sau să nu-i îngroape de vii prin ne-distribuire.

Discuţia e vastă. Ce vreau să spun. După multă vreme, am văzut-o din nou pe scenă pe Iarina Demian. Impecabilă! Mi-am reamintit, ca o imagine pe care o iubesc şi care mă urmăreşte, prezenţa ei fragilă şi puternică, părul ei roşu ca focul şi incandescent ca fiinţa ei, personajul ei din „Fuga" Cătălinei Buzoianu. Tot acolo, Ştefan Iordache dădea drumul ludicului cel mai subtil că să înfioare emoţia oricărei aventuri pe pămînt.

Întîmplarea a făcut ca în ultima vreme să merg des la Teatrul de Comedie. Şi la Sala mare, şi la Sala Studio am văzut spectacole care m-au bucurat, care m-au interesat, care m-au provocat să mă privesc pe mine şi pe cei din jur mai atent. Nu ştiu dacă neapărat cu mai multă îngăduinţă, dar mai atent. Observ tot mai mult şi mai serios, de cîţiva ani, cum se coagulează o trupă aici, cu spirit de echipă şi cu personalităţi clare, distincte, disponibile pentru un repertoriu foarte variat, pentru regizori importanţi care sînt invitaţi şi vin să lucreze aici. La Sala Studio, într-un spaţiu intim, cald şi bine proporţionat te întîlneşti cu actori în ipostaze deseori inedite, în piese noi sau puţin jucate, în ceea ce am numi teatru de cameră, unde de la voce la cel mai mic gest, totul se calibrează altfel decît pe o scenă mare. Aici am văzut - şi, dacă nu mă înşel, chiar cu această montare s-a inaugurat acest spaţiu - montarea cu „Oh les beaux jours" de Samuel Beckett, în regia lui Tompa Gabor. Cu Aurora Leonte în Winnie, o partitură dificilă, fină, specială. Exact c