Este joi 29 august 2013, ora 8 dimineața. La reședința sa de la 10, Downing Street, prim-ministrul britanic, David Cameron, face un anunț stupefiant: va vota împotriva moțiunii introduse de guvernul său în parlament, care prevede posibilitatea participării Marii Britanii la o intervenție militară împotriva regimului Bashar Assad din Siria.
Premierul, care este și lider al Partidului Conservator, refuză să facă alte comentarii până la ora 14.30 când sunt programate dezbaterea și votul asupra moțiunii în Camera Comunelor.
Scena politica este cuprinsă de turbulență. Ministrul de externe, William Hague, până atunci cel mai ferm adept al folosirii forței în Siria, declară că nu știe cum va vota în Camera Comunelor.
Vice-premierul Nick Clegg, lider al Partidului Liberal Democrat, partenerul la guvernare al Conservatorilor, declară că nu s-a gândit la felul în care va vota asupra moțiunii.
Vi se pare absurd și incredibil? Este. E doar un scenariu pe care l-am inventat ca să demonstrez, prin reducere la absurd, ce înseamnă normalitatea în politică.
Să presupunem că un asemenea scenariu absurd ar putea avea loc în realitate în Marea Britanie. Ce s-ar întampla? În primul rând, ar duce la demisii imediate din cabinet și foarte probabil că dacă premierul însuși nu ar demisiona în decurs de câteva MINUTE, opoziția ar depune o moțiune de cenzură care are întruni, foarte probabil, o majoritate covârșitoare.
Cariera politică a lui David Cameron ar lua sfârșit pe loc și lumea s-ar întreba dacă mai e întreg la minte.
Așa ceva însă nu se poate petrece în Marea Britanie, unde responsabilitatea guvernului este foarte bine delimitată. Odată o decizie luată, nimeni, în frunte cu prim-ministrul nu se poate abate de la ea.
Dacă David Cameron ar fi avut o revelație peste noapte și, să zicem, ar fi zis că i-a apărut Isus Hristos în vis să-i spună c