După marile tragedii, de obicei, se aşterne tăcerea. La fel părea să se întâmple şi în cazul Mădălinei Manole.

Şocul fusese atât de puternic, iar emoţia atât de mare, încât stocul de lacrimi, de tânguiri şi de bocete se epuizase odată cu coborârea sicriului în mormânt, în Cimitirul Bolovani din Ploieşti.

A început însă faza a doua. Liniştea de după moarte s-a transformat în balamucul de după moarte. Iar pentru asta nici nu-i poţi acuza pe părinţii Mădălinei. La urma-urmei, ei sunt, probabil, cei mai nefericiţi pământeni în aceste clipe. O fi dureros să-ţi pierzi soţia (cazul lui Petru Mircea), o fi cumplit să-ţi pierzi mama (cazul copilaşului Petru, care e însă prea mic ca să-şi dea seama ce se întâmplă), dar să-ţi pierzi un copil e de-a dreptul sfâşietor. Se schimbă ceva, crud şi brutal, în ordinea naturală a lucrurilor.

Aşadar, mama Mădălinei Manole a început să vorbească. Şi spune lucruri grele despre ultimul ei ginere, Petru Mircea, şi despre părinţii acestuia. Dacă e să-i dăm crezare, Mădălina era un fel de prizonieră într-o familie care nu-i înţelegea trecutul. Captivă a unor capricii pornite din egoism, gelozie şi ignoranţă.

Să refuzi ca soţia ta să fie consultată de un medic, dar s-o plimbi peste 400 de kilometri, de la Otopeni la Botoşani, ca s-o duci la un vraci, asta sună mai degrabă a obscurantism.

Să-ţi dai socrii afară din casă, când vin pe la tine, şi să nu-ţi laşi soţia să-şi viziteze propriii părinţi, asta arată îngustime mentală şi profunde carenţe de educaţie.

Iar să-i interzici soţiei să mai cânte vreo melodie compusă de compozitorul Şerban Georgescu, pe motiv că acela i-a fost şi soţ înaintea ta, asta e de-a dreptul nebunie. E ca şi cum ai vrea să ştergi aproape două decenii din viaţa unui om care abia trecuse de 40 de ani. Să-i dizolvi în acid sulfuric jumătate de viaţă!

Să nu mai cânte niciodată „F