Marea Recesiune din 2008 s-a transformat în Recesiunea nord-atlantică: în special Europa şi Statele Unite, nu economiile emergente majore, sunt cele care s-au împotmolit într-o creştere economică redusă şi un şomaj ridicat. Şi tot Europa şi America sunt cele care mărşăluiesc, individual şi împreună, spre deznodământul unui mare dezastru.
Spargerea unui balon a dus la un stimul masiv de tip keynesian, care a evitat o recesiune mult mai profundă, dar care a alimentat deficite bugetare substanţiale. Răspunsul - tăieri masive de cheltuieli - asigură continuitatea, timp de mai mulţi ani poate, a şomajului inacceptabil de mare (o vastă risipă de resurse şi suferinţă cu asupra de măsură).
Uniunea Europeană s-a angajat în fine să-şi ajute membrii aflaţi în dificultate financiară. Nu a avut de ales: pentru că degringolada financiară ameninţa să se răspândească de la ţări mici precum Grecia şi Irlanda la cele mari ca Italia şi Spania, însăşi supravieţuirea monedei euro era tot mai mult periclitată. Liderii europeni şi-au dat seama că datoriile ţărilor în dificultate vor deveni de necontrolat dacă economiile lor nu vor putea creşte, iar creşterea era o imposibilitate în lipsa ajutorului.
Dar, chiar în momentul în care liderii europeni promiteau că ajutorul va sosi, ei reafirmau credinţa că ţările neaflate în criză trebuie să taie din cheltuieli. Austeritatea care va rezulta de aici va împiedica o creştere economică în Europa şi astfel şi în economiile ei cele mai afectate: în definitiv, nimic nu ar ajuta Grecia mai mult decât creşterea economică robustă a partenerilor ei comerciali. Iar creşterea lentă va lovi în veniturile din impozite, subminând ţinta declarată a consolidării fiscale.
Discuţiile de dinainte de criză au arătat cât de puţin s-a făcut pentru a repara mecanismele fundamentale economice. Opoziţia vehementă a Băncii Centrale Europene la el
