Noi, ca şi lumea în care respirăm, alergăm, visăm, iubim, urâm sau ne plictisim, pur şi simplu, funcţionăm prin puterea lui Dumnezeu şi a unor legi la fel de precise precum este gravitaţia. Suntem ca nişte maşinării, dar – cum bine zic unii – nu avem instrucţiunile de utilizare. Nu cunoaştem precis nici legile de funcţionare ale corpului nostru, nici pe cele psihologice, nici pe cele spirituale. Teorii avem cu miile. Dar, cu toate cunoştinţele, cu toată evoluţia noastră, fantastică în anumite privinţe, nu ştim, încă, "cine suntem noi", cum funcţionăm şi nu ştim pe unde-i drumul corect sau unde greşim ca fiinţe umane.
Pentru mulţi dintre noi vine o clipă, o zi, un moment în care înţelegem că raţiunea nu mai este suficientă, că tot ce ne-a ajutat până la un punct pe drumul vieţii pare să nu mai funcţioneze, că avem nevoie să căutăm altceva, să mergem pe un drum despre care nu ştim nimic, dar ştim că avem ceva de schimbat. Viaţa pare făcută dintr-o sumedenie de etape, la fel de provocatoare cum sunt copilăria, adolescenţa, tinereţea şi bătrâneţea. De îndată ce ai depăşit-o pe una, vine cealaltă, cu noi întrebări, cu alte mistere, cu alte feţe şi cu alte... cărări. Poate că aceste frământări nu se preumblă pe bulevardul minţii şi al inimii fiecăruia dintre noi sau preumblarea se poate arăta suficient de diferit şi mai mult sau mai puţin intens pentru fiecare. Atunci când te simţi împotmolit într-o stare, într-o situaţie de viaţă, când te simţi într-o criză de cunoaştere, de înţelegere şi într-o stare în care răspunsurile de odinioară nu-ţi mai folosesc la nimic, se poate să te gândeşti că există Dumnezeu şi să simţi că-n el este nădejdea pentru călăuzire şi pentru revenirea ta la starea de a te simţi bine în pielea de om. Ţi se spune "să fii tu însuţi", dar vine apoi întrebarea firească: "cine eşti tu?". Căci, dacă ai şti cine eşti şi ai avea o metodă, o past