Cred ca, gratie experientei scriitoricesti a lui Bernard Ollivier, expresia de trista rezonanta "a scrie cu picioarele" isi poate descoperi un sens nou, cu vibrari pozitive. Individul, jurnalist cu competente in domeniul economic, social si politic, cronicar cu stimabila audienta, pe vremea cand scria la Le Figaro, Le Matin sau Paris Match, si-a basculat complet existenta dupa ce a iesit la pensie, transformand-o intr-o grandioasa, neobosita deambulare de-a lungul meridianelor globului.
In loc sa-si cultive gradina, pentru ca, zice el, era lipsit de imaginatie, s-a apucat, in 1999, cand implinise 61 de ani, cu juvenil entuziasm, dar senecta vointa, sa mearga pe jos. Dar nu ca pensionarii obisnuiti, care tropaie in jurul casei sau strabat agale parcuri, ci largindu-si compasul pe marile si miticele drumuri ale exploratorilor. A inceput (dintr-un capriciu, din plictiseala?) cu bocceluta la spinare, cu o excursie pe ruta Paris-Compostella, care s-a soldat cu doua descoperiri: cea dintai - ca mersul pe jos este uluitor, hranitor atat fizic, cat si spiritual, cea de-a doua - ca vrea sa-si consacre sfarsitul vietii unor actiuni de ajutorare a tinerilor aflati in nevoie. Fara zabava, a fondat asociatia Seuil (care isi propunea sa le arate tinerilor delincventi drumul cel drept, culmea, punandu-i sa mearga pe jos!) si, ulterior, a apucat-o de unul singur pe Drumul Matasii. Un itinerar de 12.000 de kilometri, din Istanbul pana in Xian (China), pe care l-a acoperit in patru etape, pana in anul 2002, si care s-a transformat in trei tomuri de povesti de calatorie, asezate sub titlul generic La Longue Marche (1. Traversarea Anatoliei; 2. Catre Samarkand. Iran, Turkmenistan si Uzbekistan; 3. Vantul stepelor. Kirghizstan, China). Neconsiderandu-se scriitor si calatorind precum eroii lui Conrad, ca sa se descopere pe sine, Ollivier si-a comunicat experienta mai bine de
