Florin Bercean e omul care a dus-o pe Alina Dumitru la titlul olimpic de la Beijing şi apoi la medalia de argint de la Londra. "E ca un al doilea tată pentru mine", spune Alina.
Finala s-a terminat. Alina Dumitru a pierdut. Nu mai e campioană olimpică, acum e doar vicecampioană. Pe marginea tatamiului, antrenorul Florin Bercean aşteaptă să o îmbrăţişeze. O sărută părinteşte pe creştet şi apoi o ia în braţe. "Bravo, Piţi!".
Alina pleacă la interviuri, cei de la doping stau şi ei după ea. Rămîne Florin Bercean, mentorul Alinei Dumitru.
- Domnule Bercean, sincer, speraţi în această medalie?
- Dar cum să nu sper? Dacă şi cînd ai o sportivă ca Alina Dumitru nu speri, atunci nu ai ce căuta în meseria asta, nu ai loc la Olimpiadă.
- Vi s-a părut mai greu ca la Beijing? Acolo s-a terminat cu aur, aici cu argint.
- Nu e nici o diferenţă, a fost la fel de greu, la fel de dificil. Ştii care e diferenţa? Peste Alina au trecut patru ani. Acum are aproape 30 de ani, nu mai are 26! Şi asta se vede, judoul e un sport în care trebuie să fii proaspăt.
- Alina a învins-o în semifinale pe Fukumi, cea care o bătuse pînă acum de fiecare dată, de patru ori la rînd.
- Aici sînt sincer. Mie mi-a fost frică de meciul ăla. Japoneza e excepţională, dar şi Alina a făcut un meci foarte bun. A aşteptat-o, a prins-o cu acel waza-ari şi apoi s-a apărat formidabil, neriscînd nimic.
- Şi de finală ce ziceţi?
- Ce să zic. Alina s-a mulţumit cu puţin. Nu a mai crezut în ea, nu s-a mai putut concentra. A acuzat dureri ba la mînă, ba la picior. Pe cînd brazilianca a fost dornică de luptă, mai proaspătă.
- Urmează alte două zile de foc, aşteptăm alte două medalii?
- E foarte greu. Aşa cum am spus întotdeauna. Eu am încredere în toate fetele, toate pornesc cu şanse. Alina a cucerit argintul, poate Chiţu sau Căprioriu o întrec. Sau poate ş