In Lisa, sarbatorile nu erau „zile de odihna“. Erau zile in care oamenii aveau o stare speciala. Nimeni din sat nu si-ar fi ingaduit sa apara, duminica, in public, in haine de lucru. Batrânii se imbracau in haine de sarbatoare doar pentru a iesi sa se aseze pe lavita, in ulita. Noptile de Inviere, in Bucuresti, au ceva de chermeza, vag religioasa. Si mi-ar fi imposibil sa compar raliurile care pleaca in forta, dupa ce „spectacolul“ aprinderii lumânarilor s-a terminat, cu misterul noptilor de Inviere din copilarie. Mi se va spune ca amintirea „poetizeaza“. Poate. Ramân, totusi, la convingerea ca, azi, ne golim sarbatorile de sacru. Ele nu mai sunt, ori sunt din ce in ce mai putin, „evenimente sufletesti“. Au devenit doar „obiceiuri“, „datini“ pe care le respectam. Ma poate contrazice cineva ca traim din ce in ce mai exterior, cu tot mai putina viata interioara? Comunismul ar fi vrut sa colectivizeze si sentimentele, sa confiste si viata interioara. Dar intrebati-i pe librari: niciodata nu s-a citit mai mult ca atunci. Cartile care incercau sa spuna ceva macar prin subintelesuri erau cautate prin „aranjamente“ care par azi de domeniul fictiunii. Si intrebati-i pe preoti: in Saptamâna Patimilor, bisericile erau pline, iar in noaptea de Inviere nu se auzeau chiuituri in timpul slujbei, cum se intâmpla acum. Ce demonstreaza asta? Refugiul in viata interioara era atunci o reactie de aparare impotriva pericolelor din viata publica. Dupa '89, individul a iesit in strada si a strigat ceea ce, inainte, abia indraznea sa gândeasca. A devenit liber, desigur, a scapat de frica, dar s-a golit de sine, vociferându-si parerile. Amintiti-va anii '90-'91. Intorsi acasa, obositi, epuizati, aproape ca nu mai aveam ce sa ne spunem. Deschideam televizorul ca sa traim mai departe patimile din strada. Pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când pe esafodul ridicat de revolutia franceza mur