Aventurile lui Habarnam. Regia, Alexandru Dabija. Aştept de mult. Afiş mare. Teatrul Odeon. Într-o seară. Agitaţie în faţă, copii mulţi, peisaj neobişnuit aici. Agitaţie lîngă maşina mea, pe care încerc să o parchez frumos, regulamentar, cam în acelaşi loc în care o las mereu. Doi tipi mişcă din braţe şi din gură. Imperativ. Nu aud, am geamul închis, văd doar manifestări ciudate, înfricoşătoare. Sînt surprinsă. Mă întreb ce vor, întrucît nu există nici un semn că nu aş avea voie acolo. Şi, oricum, dacă aş greşi, s-ar putea exprima şi altfel, să spunem politicos. Prietena mea răspunde scurt "bani". În faţa mea maşină, în spate, maşini, aliniate ordonat. Ieşim. Prietena mea are dreptate. De foarte, foarte mult timp nu am mai simţit atît de aproape de mine violenţă, verbală şi fizică, şi brutalitate excesivă. Las la o parte că toate astea pentru simplul motiv că nu vroiam să dau şpagă, pentru că nu vroiam să fac cum îmi ordonau ei, împotriva oricărei legi, chiar şi aceea a bunului simţ. Coborîm. Intensitatea comportamentului de cartier se amplifică, deşi sîntem în buricul oraşului, deşi am de mînă un băieţel speriat - n-a mai trăit aşa ceva - care plînge şi vrea să fugă, nici el nu ştie unde. Poate într-o altă ţară. Merg la recepţia hotelului de patru stele, unde spun ei că funcţionează. Recepţionerul unui asemenea hotel important mustăceşte complice la ce-i spun şi-mi răspunde - surprise! - în engleză. Să fi ajuns, fără să-mi dau seama, direct la Londra? Nu mă mai întreb cum este posibil aşa ceva, nu mă mai întreb dacă va plăti cineva, cumva. Nu mă mai întreb şi pentru că nu ştiu ce să-i răspund copilului, care se roagă întruna, plîngînd în hohote, să nu ne bată şi să nu ne aresteze că n-am făcut nimic. Fugim în teatru ca să-l căutăm pe Habarnam şi pe prietenii lui, să ne amestecăm aventurile.
Cortina se ridică. Păpădii şi albăstrele, cred, uriaşe, cozi de
