Preşedintele Italiei este ales de Parlament şi nu are prea multe atribuţii: reprezintă Statul şi are un rol în numirea premierului.
În viaţa publică intervine prin discursuri şi mesaje în care trebuie să-şi asume rolul de „înţelept al naţiunii", să nu aibă opinii politice partizane (chiar dacă el, evident, provine dintr-un partid politic). Nu e, aşadar, un „preşedinte-jucător", ci mai degrabă un „preşedinte-vorbitor": modul său de a interacţiona cu cetăţenii îl reprezintă în principal cuvintele sale. Iar oamenii sunt atenţi la ce spune preşedintele. Pe la începutul anilor '90, când Italia trecea prin momente grele din cauza scandalurilor de corupţie, preşedintele de atunci, Oscar Luigi Scalfaro, a ţinut, la solicitarea sa, un discurs în direct la televizor (lucru extrem de rar în Italia, Scalfaro a recurs o singură dată în 7 ani la aşa ceva, alţi preşedinţi niciodată) şi a avut o audienţă mai mare decât orice meci sau orice film.
Instituţia prezidenţială e un factor de echilibru în Italia şi preşedinţii au fost şi sunt respectaţi. Pentru asta, trebuie să fie extrem de atenţi la prezenţele lor publice şi să respecte cu sfinţenie nişte reguli, inclusiv de protocol. De exemplu, preşedinţia patronează manifestări culturale sau ştiinţifice numai dacă acestea prezintă garanţii de calitate şi dacă au un nivel foarte înalt. Tocmai pentru că e vorba despre respect şi prestigiu, formula „sub înaltul patronaj al Preşedintelui Italiei" nu se pune pe orice. Pentru asta, instituţia prezidenţială e chiar instituţie: cu consilieri de bună calitate, cu un protocol riguros şi o etichetă pe care şeful statului o respectă.
La noi, preşedintele nu doar patronează de toate - de la spectacole la festivaluri mai mici sau mai mari -, dar mai şi botează. Ceea ce e dreptul său de cetăţean şi de creştin. N-ar fi nicio problemă dacă năşirile ar rămâne în spaţ
