Se vorbeste insistent si aproape indecent la noi despre elite. Ba nu ni le cultivam indeajuns, ba le gonim, ba le asteptam sa se intoarca (i-o fi intrebat cineva pe oamenii aceia daca si vor s-o faca?), ba le aducem acasa si nu le folosim etc. Cotidianul chiar publica liste cu tineri care au reusit prin diverse universitati sau institute din lume; sigur, nu e lipsit de interes sa afli ca „nasc si la Moldova oameni“, dar, una peste alta, mi se pare o prostioara: sint mult, mult mai multi cei care au reusit, tineri cu cariere stralucite, iar sa alegi dintre ei doua sute – de ce doua si nu trei? pe ce criterii? – mi se pare nepotrivit. Iar din Evenimentul zilei aflu ca „Romanii isi aleg elitele“ (de data asta, e vorba numai despre cele de acasa), in niscaiva emisiuni de televiziune si in urma unor sondaje publice, ca si cum asta ar fi o chestiune de democratie populara... E clar ca traim o perioada de mare efervescenta democratica!
Dar nu despre asta voiam sa scriu. Ci despre orientarea, constienta sau nu, a scolii noastre de toate gradele inspre „elite“. Adica inspre copiii si studentii brilianti, cei mai buni, virfurile. Si ceilalti? Normalitatea nu face doua parale. Nimeni nu pare sa puna la noi pret pe oamenii de mijloc, pe cei onesti, care studiaza temeinic atit cit pot, dind tot ce pot la nivelul lor. Pe cei care, in scoala, nu merg la olimpiade, dar stiu materia. Pe cei la care, de multe ori, profesorul nici nu se uita, preocupat sa straluceasca si el in ochii celor mai buni din clasa, pentru care si cu care isi face orele. Pe cei care, in facultate, se pregatesc sa devina specialisti corecti, dar nu neaparat creatori, nu inventatori, nu cercetatori. Nu e nevoie de ei? Ne prisosesc cumva? Undeva, in mintile noastre, pare sa se fi insurubat temeinic ideea: „Ori totul, ori nimic“.
Ca fiecare dascal si-ar dori o clasa de virfuri, asta poate
