Cititorul în mioritic grai al lui Dante (e vorba de cititorul, bineînţeles, cultivat, chiar dacă nu până într-atât încât să aibă acces la originalul toscan) are toate motivele să se simtă frustrat de lipsa unei bibliografii critice serioase în care locul de cinste îl ocupă şi azi tomurile abstrus hermeneutice ale lui Coşbuc (inspiratul şi fără egal în măiestrie tălmăcitor al capodoperei genialului florentin).
Până şi puţinele lucruri inteligente care s-au spus, totuşi, despre autorul Divinei Comedii le găsim nu în fastidioasele opuri ale aşa-zişilor "specialişti", ci în textele unor cărturari veritabili (ca, pentru a da doar nişte exemple mai la îndemână, Petru Creţia sau H.-R. Patapievici) care nu s-au sfiit să publice prin gazete şi să scoată mai apoi tomuri... (horribile dictu!) "eseistice", de înviorătoare spontaneitate şi temeinică "erudiţie" (vocabulă care, derivată etimologic, desemnează taman trecerea de la starea curat "naturală" - subst. lat. rus, ruris, "bădărănie", "grosolănie", iar adj. lat. rudis, "brut", "necioplit" - la cea artificială, specifică omului educat şi trăitor în orizontul modelator pervertitor al culturii). În acest de toată tristeţea pustiu exegetic al italienisticii, cartea lui Dragoş Cojocaru (foto) - Natura în "Divina Comedie". Studiu istoric şi comparativ, Editura Universităţii "Al.I. Cuza", Iaşi, 2005) - acoperă spaţiul a măcar unui raft de bibliotecă, reuşind să impună, prin metodă şi interpretare, o viziune proaspătă şi adecvată sensibilităţii contemporane, în acord cu cele mai substanţiale repere ale dantologiei moderne.
Lucrarea aceasta originală e chiar teza de doctorat a universitarului ieşean, cunoscut publicului larg mai mult ca publicist şi traducător. Se pare însă că iubitorul frumuseţilor poeziei lui Dante va fi fost îndeajuns de păţit după publicarea fermecătorului volum de eseuri Suavul suspin, d