Înţelegem repede, uităm uşor, trecem pe deasupra lucrurilor şi nu prea suntem dispuşi să facem sacrificii. „Cu ce Dumnezeu sunt mai buni americanii decât noi, europenii?“ Această întrebare retorică mi-a adresat-o odată, demult, acum aproape 30 de ani, cu puţin timp înainte de a muri, academicianul arhitect Octav Doicescu, cel pe care noi toţi în şcoala de arhitectură îl numeam cu drag şi cu respect „profesorul“ sau „moşul“. Atunci venise pentru ultima oară la şcoală. Ne-a vorbit multe despre arhitectură, istorie, întâmplări trecute. Ne povestea despre expoziţia internaţională de la New York din 1938, unde construise pavilionul românesc pentru care i se decernase titlul de cetăţean de onoare al oraşului. La recepţia organizată de reprezentanţii României, Maria Tănase a cântat, printre altele, „Saltă ţaţo curu’ zvelt“. Roosevelt se afla de faţă, aşa că marea noastră cântăreaţă a fost expulzată din America pe loc. Octav Doicescu a plecat cu ea acasă. Voia să scoată revista „Simetria“, ca prin cultură să se împotrivească totalitarismului care ameninţa să inunde Europa. Cu siguranţă era adevărat, dar plecarea avea legătură şi cu Maria Tănase.

Şi acum, după atâţia ani, mă urmăreşte întrebarea „moşului“, pe care mi-o pun şi atunci când mă gândesc la chinezi sau indieni. Henry Kissinger spunea că centrul de greutate al planetei, politic şi economic, se mută în zona pacifică. Între timp, Europa se transformă într-un muzeu. Bătrânul continent cu sistemele lui sofisticate de redistribuţie socială, având statul ca placă turnantă, este din ce în ce mai anchilozat şi incapabil de a se adapta.

Agenda de la Lisabona, cu toate deschiderile ei către libertatea pieţelor, a rămas mai mult pe hârtie de aproape 10 ani. Şi atunci, unde este locul nostru? Adoptăm mimetic modelul european, ne uităm mai departe, peste Atlantic, sau preluăm exemple ale tigrilor asia