Formal, orice finanţator al culturii va afirma că nu se atinge de libertatea de expresie a creatorilor, bineînţeles. Practic însă vedem că nu există o finanţare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ţinte precise, fie ele obiective ale finanţatorului cuprinse în caietele de sarcini, fie, în cazul structurilor autoritare sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uităm asta.
Finanţarea culturii din bani publici este o problemă în egală măsură politică şi morală. Ea ridică, din capul locului, întrebări privitoare la statutul şi rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autorităţi administrative de rang local, regional sau naţional. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autorităţile să finanţeze cultura şi, mai ales, cu ce preţ se face această operaţiune dacă se întâmplă să fie condiţionată în vreun fel libertatea creatorului.
Formal, orice finanţator al culturii va afirma că nu se atinge de libertatea de expresie a creatorilor, bineînţeles. Practic însă vedem că nu există o finanţare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu ţinte precise, fie ele obiective ale finanţatorului cuprinse în caietele de sarcini, fie, în cazul structurilor autoritare sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducătorului. Nu ar trebui să uităm asta.
Aş reaminti, dincolo de istoria milenară a mecenatului, că finanţarea culturii din bani publici şi, pe cale de consecinţă, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al său MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înfiinţat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare şi propagandă prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluată integral şi în România comunistă. Acest tip de structuri extreme, înregimentau pe faţă şi alocau finanţări discr