Creştinismul reprezintă pentru mulţi dintre semenii noştri doar un fel de basm, o încrengătură de legende, căreia numai preoţii îi mai dau de capăt. Se răspândeşte cu tot mai multă putere impresia că există un fel de capitulare a creştinismului în faţa societăţii contemporane sau, mai exact spus, un fel de adaptare la circumstanţele unei noi idolatrii care face din om valoarea supremă, demiurgul lumii. Templul idolatru este însăşi societatea aşa-zis postmodernă, care îşi asumă victorioasă lenea progresului tehnologic, mascându-şi autosuficienţa sub noţiuni precum „democraţie“, „dezvoltare“, „integrare“. Creştinii sunt invitaţi să guste din bogăţiile aurite ale societăţii de consum, totul este de vânzare. Nu am rezistat ispitei „modernizării“ şi am căzut, la rândul nostru, în dulceaţa întunecată a comodităţii. Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială. Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine“ în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire... Trupul, carnea, fierb