– John, ce e zgomotul acesta?
– O maşină, sir.
– John, dar de ce face un asemenea zgomot?
– A luat-o la stînga, sir.
– Bine, dar o maşină nu scoate asemenea sunete, trebuie să mai fie ceva!
– La stînga nu era stradă, sir. Acest nobil şi străvechi banc poate fi actualizat astfel:
– Peste 500 de metri viraţi la stînga, zice gipiesul.
– Bine, şopteşte şoferul pentru sine.
– Peste 100 de metri viraţi la stînga – avertizează din nou gipiesul.
– Am înţeles, am înţeles! se răsteşte şoferul. – Viraţi la stînga! vine ultimatumul gipiesului.
– Nu pot! se sperie şoferul şi opreşte în mijlocul drumului. La stînga nu e nici o stradă!...
De fapt, am asistat la o astfel de scenă, explicabilă prin faptul că în locul intersecţiei cu pricina se construise un pasaj subteran, iar GPS-ul nu era actualizat. Şoferul a rămas literalmente paralizat în mijlocul traficului, nemaiştiind, pentru cîteva clipe, cum să iasă din jungla urbană.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulCeea ce este însă fascinant dincolo de aceste glume sau cazuri extreme este încrederea oarbă pe care o capătă posesorii de GPS în vocea oraculară care le dictează drumul în viaţa de şofer. Am asistat astfel la tot felul de scene de habotnicie tehnică în care şoferul intra într-un fel de transă de pilot automat şi nu se mai uita decît la intersecţiile anunţate de Pythia virtuală din cutia de pe geam. Cunosc o doamnă, de pildă, care m-a condus odată de la un aeroport din străinătate pînă la hotel şi care repeta la fiecare pas ce-i spunea GPS-ul, ajungînd să aibă aceeaşi voce liiimpede şi monotooonă ca şi sărmana femeie din cutia magică. Am asistat la certuri între soţi, unul fidel GPS-ului, celălalt, de modă veche, atent la indicaţiile rutiere. Am fost martor
