Escaladarea fără precedent a conflictelor politice din România nu este întâmplătoare, ci este consecinţa, naturală, a deficienţelor constituţionale sistemice pe care elita autohtonă a ales să le ignore, în toţi aceşti ani.  Dincolo de mizele personale, dincolo de înverşunarea cu care au fost atacaţi pilonii  separaţiei şi echilibrului în stat, dincolo de fanatismul care a dominat viaţa publică în ultimele luni, provocarea pe care suntem obligaţi să o luăm în considerare este lipsa de viabilitate a constituţiei actuale şi a întregii culturi legale care s-a organizat în jurul ei. Simplul fapt că, în acelaşi interval, Curtea Constituţională  şi Consiliul Superior al Magistraturii au făcut obiectul unor asalturi mediatice  echivalând cu linşajul  este  dovada degradării dramatice a situaţiei. În acest context, perspectivele coabitării nu par nici ele generatoare de optimism. Lipsa de moderaţie şi patimile domină, în detrimentul lucidităţii destinate a reda României echilibrul ei indispensabil .

Reforma constituţiei înseamnă, în cazul României, iniţierea unui proces politic care să ducă la apariţia unei noi legi fundamentale. Este rolul partidelor politice, în măsura în care acestea mai sunt capabile de a–şi îndeplini misiunea  lor , de a provoca şi de  a participa la această dezbatere. De această dată, naţiunea nu  mai poate fi amuţită, redusă fiind la  postura de  organ ce ratifică în referendumuri măsluite alegerile puterii. Orice nouă constituţie nu se poate naşte decât în cadrul şi prin eforturile unei adunări constituante investite cu mandatul de a pune în pagină un nou compromis instutuţional. Doar în cadrul unei adunări constituante dublate de o discuţie populară efectivă şi robustă se pot pune întrebările şi articula răspunsurile de care avem nevoie.  Lecţiile recente ne obligă  să formulăm, cu curaj, această opţiune- România are nevoie de un nou aranja