Patura dirigenta a romanilor e divizata si reactia ei la politica de maghiarizare este deocamdata fara vlaga. Singurul succes il reprezinta aprobarea de catre Curtea de la Viena, la 16/28 mai 1869, a Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, fapt ce ii asigura acesteia o autonomie care ii ingaduie, intre altele, organizarea invatamantului confesional in limba romana. Un drept pe care Biserica Greco‑Catolica il avea inca din 1850. In acest fel, cele doua biserici devin, in Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, „principalele bastioane ale nationalitatii romane", cum le numeste istoricul american Keith Hitchins. Pretul platit era insa o politica de colaborare cu Curtea de la Viena. Legea Nationalitatilor din 1868 preciza ca regatul nu avea decat o singura natiune, cea maghiara, si o singura limba oficiala – maghiara. Legea electorala din 1874 reducea la 3% din populatie numarul alegatorilor in Transilvania, in timp ce in campia maghiara acest procent, scazut si aici, era totusi de 7-8%. Legea Scolara din 1879 ii obliga pe toti invatatorii sa cunoasca limba maghiara, iar cele ulterioare vor stipula aceeasi obligatie si pentru scolari. Functionarii erau, in proportie de aproape 90%, maghiari. Si daca fondatorii dualismului, Deak Ferenc si Eotvos Jozsef, au fost oameni politici mai moderati, urmasii lor, mai ales Tisza Kalman, prim‑ministru intre 1875 si 1890, si Tisza Istvan, prim‑ministru intre 1903 si 1905 si 1913-1917, sefii Partidului Liberal, care va domina politica maghiara timp de aproape 30 de ani, vor milita cu fervoare pentru asigurarea preponderentei maghiare.
Reactia romanilor transilvaneni nu e suficient de energica. Ei riposteaza strangand legaturile cu oamenii politici din Regat. Au loc vizite reciproce, iar in 1868 I.C. Bratianu tine un excelent discurs in Parlamentul de la Bucuresti impotriva dualismul
