Credeam ca uriciunea s-a sters, invariabil, din amintire. Nu s-a sters. A fost insa anulata - doar o secunda, ce reconfortanta secunda! - de intermezzo-ul solticilor liberali, echipati, in corpore, in tinuta de gala interbelica, raspunzind astfel groasei ironii basesce cu subtirile lor papioane. De revenit, o clipa, la Romania nefotogenica, dar nu din ratiuni masochiste, cit din intentii clarificatoare. Intr-un moment in care mediul politic e traversat de convulsii neintilnite pina acum, dupa '89. (Imediat de spus - daca tot fu vorba de momentul crucial - ca oricum sint de preferat chiar si aceste convulsii betonului comunist, care ne-a alterat fibra jumatate de secol. Si din care am iesit definitiv.)
Cine s-ar fi asteptat ca, dupa nesperata aderare europeana, sa ne dam arama pe fata intr-un stil atit de balcanic, fie el, si acesta, infestat inca de acelasi totalitarism de bloc.
Spectacolul zilnic al vendetelor politice acapareaza intr-atit viata publica (iar, prin televiziune, si cea intima), incit numai drumul codrului (cum constant incerc sa-mi ogoiesc angoasa) ne-ar mai putea tine departe de lumea dezlantuita. In care sintem, nevrotic, sechestrati. De o clasa politica ce pare a nu sti/ a nu tine cont de cealalta clasa, interbelica. Si eficienta. Si fotogenica.
E absurd sa-i ceri unui Becali sa se raporteze la aceea, de vreme ce raportarile lui, cite sint, se consuma doar pe distanta buzunar - nearticulare. Asta insa nu-i stinjeneste defel pe cei de-aceeasi natura. Din care gestualul de stadion si-a si incropit partidul, batind acum cu el la usa parlamentului de-aici, dar si de-acolo. Al unui Occident ce, desi stie exact cum fierbe copilul in mamaliga noastra, isi vede, imperturbabil, de ratiunile-i prestabilite.
Daca spui Becali, trebuie sa spui, imediat, si Basescu.
Nu neaparat in lumina de veioza a unui nevinovat Golden Blitz - desi imp