Marturisesc ca astazi mi-as fi dorit sa scriu despre Monica Lovinescu, despre ce a insemnat ea pentru mine si pentru cultura romaneasca in vremurile comunismului. Cum insa nu se cade sa scriu eu un asemenea text, ma voi rezuma sa exprim recunostinta unui tanar care a invatat libertatea ascultand-o pe Monica Lovinescu vorbind despre carti.
Am intrat in Saptamana Patimilor. Cuvintele "patima" si "pasiune" provin din aceeasi radacina greaca insemnand "a suferi" si, de aceea, cred ca este cat se poate de potrivit sa punem in discutie pasiunea sau, mai curand, absenta suspecta a oricarei pasiuni in dezbaterea noastra politica.
Suntem, practic, in campanie electorala si tot ceea ce am putut vedea pana acum este aceeasi imagine obosita cu personaje politice asezate pe o scena, echipate cu inevitabilul fular de partid in jurul gatului si zambind neghiob in acordurile unor melodii cu pretentii mobilizatoare. O persoana care sufera de discromatie, care nu poate face diferenta, de exemplu, intre portocaliu, rosu, galben sau verde, este practic incapabila sa aleaga intre partide pentru ca toate arata la fel. Nici entuziasm, nici manie, nici elan generos, nici patos justititiar. Nici o flacara nu arde in aceasta campanie. Nici un pic de suflet. Partidele sunt copii ale unor alte copii din care orice urma de substanta s-a pierdut de mult.
Ce sa mai spunem de candidati, cel putin de cei de la Bucuresti? Intr-o campanie in care ocupantul fotoliului a lasat locul liber, ai nevoie de un candidat care sa starneasca sentimente puternice in alegatori, cam cum face zilele acestea Obama in America. Or, noi ce avem la Bucuresti? Pai, il avem pe Cozmin Gusa, un actor ratat si trist care a ajuns sa faca pe mascota la parcul de distractii si care, frustrat ca trenurile cu alegatori nu sosesc niciodata in gara sa, vrea sa mute gara la Chitila. Dupa Mircea Geoana