„Uite cum vorbim noi singuri şi luăm cuvântu'..." Astfel grăiesc, la începutul unei piese... dure, nişte băieţi care se îndeletnicesc, prin România, cu diverse cântări hip-hop.
Versurile care urmează nu sunt tocmai digerabile pentru puritani. Sigur, fiecare înţelege ce vrea, în funcţie de vârstă (recomandabil de la 18 ani în sus), educaţie, stare de spirit.
Mărturisesc că, în ultima vreme, îmi vine să-i „citez" deseori pe băieţii cu pricina. Asta mai ales atunci când, din greşeală, calc în râvna oratorică „moale" a unor persoane care pierd prilejuri excelente de a-şi ţine gura. Este vorba de aşa-zişii „demontatori de mituri" naţionale, religioase etc. Ei se ocupă cu identificarea „exceselor" de interpretare, vezi Doamne!, cu asigurarea „igienei" noastre intelectuale. Oamenii cu pricina se erijează în curatori ai generaţiilor „credule", infestate cu dogmatismul de stat. Ei inventează teme şi dezbateri care nu preocupă pe nimeni (în primă fază), oferind interpretări scandaloase. Asta pentru a atrage atenţia şi a compensa propriile lor dificultăţi de înţelegere a fenomenelor pe care le abordează. Temele şi dezbaterile în cauză sunt false, în majoritatea lor, şi, mai grav, adâncitoare de nelinişti mai vechi.
De pildă, vorbim despre „posibilitatea" eliminării simbolurilor religioase din şcoli, în condiţiile în care violenţa elevilor a depăşit limite greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. Brusc, icoana din perete „răneşte" mai mult decât pumnul şi este mai „antieducativă" decât exemplul elevelor care practică videochat-ul erotic.
Ne mai trezim luând cuvântu', aiurea-n tramvai, despre diferite personalităţi istorice, punându-le la îndoială realizările. E „la modă" să ne îndoim de orice, să fim „europeni" în (pre)concepţii şi să minimalizăm, uneori până la jignire, importanţa şi rolul unor simboluri ale istoriei naţionale. Chipurile, aşa demonst