Paradoxul ca figură de stil, ca stare de spirit, ca atitudine, ca viziune, sau un alt fel dintre multiplele feluri de a fi neliniştit. Acrobaţii lingvistice, poetice, cinice şi mai mult decât atât: echivocul. Pentru a ascunde „gândul de dezleagăn“, „insula secretă“, „sufletul fragil“, singurătatea, urletul. Să ascultăm Urletul: „Tăcerea de la miezul zilei./ Stau în genunchi/ dumineca/ la o coadă imaginară/ şi aştept/ urletul“. La o primă lectură eşti câştigat, uluit chiar, de virtuozitatea schimbărilor de registru: „pletosul iceberg/ de ciudă/ s-a tuns chel“ (Icebergul); „Ulise divorţat“1; „lăzi de dinamită/ transformate în diazepam“ (Cântec de telegondolă); „Din nou poştaşul păcălit a venit când n-a mai venit“; „Poezia este amintirea faptului că şi cuvintele/ aveau odinioară gust şi miros/ de cuvinte.“ (Definiţie). La o lectură mai atentă, se percepe decepţia, furia, satira bine mascată prin echivoc: „Strada Progresului nu se află nicăieri./ Pe strada Progresului nu locuieşte nimeni.“ (Pe strada mea nu locuieşte nimeni). Percepem, din când în când, cum sclipeşte poezia inefabilă: „singur/ la capătul unei ţigări/ stinse“ (Haiku), „Necunoscutul nu mă sperie,/ dimpotrivă, îmi provoacă un fel de /spaimă consolatoare.“ Un poet adevărat se recunoaşte prin câteva metafore revelatorii, prin puterea unor cuvinte de a induce o stare de graţie. Ca lector, nu pot să-mi refuz plăcerea de a cita o strofă dintr-un poem apărut într-un volum precedent: „Regele lumii a venit desculţ,/ la ceasul înserării ivindu-se din mare/ când noi stăteam şi contemplam pe ţărm/ frumosul trup al zilei cum dispare.“2 Dacă imprevizibilul asociaţiilor sună urmuzian, dacă absurdul ajuns până l Publicitate a noi e dadaist, dacă aruncarea în derizoriu şi căderea în prozaic sunt postmoderne, dacă, de exemplu în Salvatorul, realul, trăit prin acumulări exasperante ce urcă progresiv, creează o stare nevrotic