De curînd, sau, mai exact, pe 22 iulie, Alexandru Trifu a împlinit şaizeci şi şapte de ani. O vîrstă la care personalitatea unui artist este exprimată pe deplin şi la care contururile operei sînt şi ele trasate, de cele mai multe ori, cu o fermitate în faţa căreia nici un efort de voinţă nu prea mai are şanse mari de izbîndă. Inevitabilul regres al vitalităţii, care se instalează acum lent în dinamica metabolismului creator, este acompaniat subtil de o clarificare a percepţiilor ample şi de o înţelegere superioară, adică mult mai detaşată, a lumii nemijlocite şi a mecanismelor ei ascunse. Cu alte cuvinte, deplina maturitate biologică, artistică şi morală mută accentul de pe efervescenţă, pe contemplaţie, de pe nelinişte, pe împăcarea cu sine şi cu existenţa, în general, de pe impulsul combatant şi puseele insurgente, pe calculele tactice şi pe evaluările senine. Teoretic şi logic, apropiindu-se vertiginos de borna celor şapte decenii, Alexandru Trifu ar trebui să se regăsească, oarecum, în această schemă, avînd şi exemplele notorii, din istoria mai veche sau mai recentă, ale pocăinţei tardive care i-a copleşit pe mulţi dintre cei care suferiseră în tinereţe de boala incurabilă şi devastatoare a revoltei pînă la capăt. Dar cine este, în definitiv, acest Alexandru Trifu a cărui aniversare trebuie consemnată ca un eveniment în viaţa noastră artistică şi a cărui evoluţie ar trebui judecată în funcţie de cum acceptă sau refuză înscrierea în scheme de comportament şi în tipologii mai mult sau mai puţin abstracte, iată o întrebare pe care, în mod sigur, şi-o vor pune mulţi cititori. Răspunsul este simplu şi complicat în acelaşi timp, după binecunoscuta mărturisire augustiniană: dacă nu întreabă nimeni, este simplu, dar dacă întrebarea chiar este pusă, lucrurile devin cu adevarat complicate.

La o evaluare preliminară şi, evident, exterioară, Alexandru Trifu