Când era copil, Grigore Cartianu prindea peşte cu mâna.
În vremea treierişului, pleca de la treburile gospodăriei din Brădiceni, un sat pitit printre dealurile Gorjului, şi dădea o fugă pe malul râului de la marginea zăvoiului. Unu - doi - trei şi bâldâbâc, direct sub oglinda apelor limpezi, în căutarea clenilor cu burta albă. Le ştia ascunzişul - printre răgălii, sub mal - şi se scufunda ca "Omul din Atlantis".
Peştele n-avea scăpare: Grigore întindea mâna şi îl apuca strâns. Şi pentru că un singur clean era o pradă nedemnă, mai captura unul, prin acelaşi procedeu, cu cealaltă mână. Cum aerul din plămâni era pe sfârşite şi trebuia să-şi folosească măcar un braţ pentru a reveni la suprafaţă, Grigore strecura unul dintre cleni la loc sigur, în slipul de silon. Când apărea pe mal, triumfător ca statuia de la Vidraru, cu un peşte în mână şi celălalt zbătându-se în slip, micul Cartianu stârnea nelinişti până şi în rândul fetelor de a unşpea strânse la plajă.
Învins de Uruguay
În liceu îi spuneam Gioni. Şi asta nu de la "Johnny, băiat frumos", filmul cu Mickey Rourke, ci de la Johnny Weissmuller, timişoreanul care a făcut furori în rolul lui Tarzan. Fără să semene cu trapezul din orele de geometrie, Grigore avea însă forţa unui motostivuitor, căpătată în verile toride la coasă, plătite cu 300 de lei ziua şi care îi asigurau venitul pe tot restul anului.
Fără să fie cel mai performant din clasă - colegul Bâzgă era olimpic la matematică, fizică şi chimie, iar Cocheci avea să ajungă în SUA, după o specializare în poluare nucleară -, Cartianu se pregătea cu tenacitatea care l-a caracterizat dintotdeauna şi era mereu între cei mai buni nouă-zece la învăţătură, fără să beneficieze, ca mulţi dintre noi, de meditaţii.
Tot în liceu a fost şi singura perioadă în care i-am fost şef - la fotbal cu nasturi, unde Uruguay, echipa mea, câştiga de cele m