Deşi Parlamentul supradimensionat nu şi-a luat încă în primire locurile, au apărut deja teoriile privind binefacerile „majorităţii solide” — că astfel va exista predictibilitate, că va fi determinare politică. Sursa: EVZ

Încă o lună-două, şi-are să înceapă şi apologia unanimităţii. La ce traseism ne-am învăţat să vedem pe plaiurile mioritice, probabilitatea ca în câteva luni să ne trezim cu un parlament unicolor nu e deloc hazardată. Instinctul românului îi dictează să se dea pe lângă cel puternic, nu care cumva sabia metafizică să taie neplecatul cap fizic.

Fireşte că un Parlament stabil e de preferat unuia unde majorităţile fluctuează în funcţie de interese obscure. Criza politică a anului 2012 îşi are originea exact în ticăloşia trecerii de la un partid la altul şi de la o stăpânire la alta. Problema e însă ce orientare îmbrăţişează acea majoritate. Cum va reuşi un partid-stat (în fine, două) să găsească întotdeauna soluţiile bune, raţionale, neabuzive când opoziţia e condamnată la o singură funcţie: să tacă din gură? De unde-şi vor lua ideile nişte oameni care pe parcursul lunilor de când au condus ţara discreţionar au dovedit că n-au niciuna? Prin ce miracol vor deveni coerenţi şi realişti, după ce s-au ilustrat printr-un fantezism pe care nu-l pot califica decât drept atroce?

Aşadar, chestiunea care se pune în România nu e a noţiunii de majoritate solidă în general, ci a acestei majorităţi solide. Deocamdată, am văzut doar agitarea unei agende furibund naţionaliste, revanşarde, populiste, anti-europeană şi anti-americană. Doar antisemitismul visceral lipseşte din repertoriul noilor aleşi, pentru că izbucniri de anti-semitism punctual am avut din belşug. Paradoxal e că astfel de atitudini nu pot fi, practic, împiedicate de la vârful partidului. Atunci când nu te constitui pe baza unei ideologii clar conturate, când singurul principiu e cel enunţat