Îl ştiam pe G.M. Tamás, filosoful maghiar născut la Cluj şi emigrat la Budapesta, ca pe un om cu capul pe umeri, inteligent şi informat ca puţini alţii.
Lungul lui articol dintr-un număr recent al revistei 22 este însă stupefiant. Replică la replică, s-ar zice: ideile mai noi ale lui G.M.Tamás, convertit de la liberalismul de nuanţă conservatoare la comunism, şi îndreptate contra „boierilor minţii", cum i-a numit Sorin Adam Matei pe anticomuniştii români, i-au atras replici ironice sau dure (Pleşu, Tismăneanu), cărora le răspunde acum cu o vehemenţă verbală scoasă parcă de la naftalina „războiului rece". De n-ar fi decât vehemenţă verbală ! Problema lui G.M.Tamás este că noua lui concepţie, care îl aşează alături de-alde (vorba lui românească neaoşă !) Alain Badiou, Slavoj Žižek sau Antonio Negri („îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene cu ei", îşi mărturiseşte Tamás însuşi masochismul), n-are nici cea mai mică legătură cu realitatea istorică şi politică de nicicând şi de niciunde.
Putem fi, la rigoare, de acord cu el că revoluţiile („sau mai degrabă schimbările") de la sfârşitul anilor ‘80 n-au fost validate de societăţile postcomuniste şi că pseudodemocraţia liberală căreia i-au dat naştere s-a dovedit o decepţie din care a rezultat nostalgia, de unii resimţită, după regimul trecut. Întrebarea care se pune este însă următoarea : care este alternativa reală ? G.M.Tamás nu vede îndefinitiv nici el decât una pur teoretică şi anume, pe de o parte, capitalismul târziu, negustoresc, hrăpăreţ, ucigaş (lista defectelor ocupă în articol jumătate de o coloană) iar, pe de alta, „ipoteza comunistă" sau, mai exact, „ideile simbolice ale comunismului".
Vreţi să ştiţi care sunt acestea ? Tot o jumătate de coloană îi este necesară lui Tamás ca să le enumere. Iată doar începutul listei : „O lume fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de nebuni, Cazarme, Front