ÎN MEMORIA LUI VLADUŢ
Este exact la fel ca bomboana din vitrină: arătoasă, te face să plescăi pofticios cu nasul lipit de geam, dar e îmbibată de chimicale otrăvitoare.
ÎN MEMORIA LUI VLADUŢ
Este exact la fel ca bomboana din vitrină: arătoasă, te face să plescăi pofticios cu nasul lipit de geam, dar e îmbibată de chimicale otrăvitoare.
Din ziua în care-l aşteptăm pe Moş Niculae să ne facă o vizită şi să ne umple ghetele din geam începe şi pavoazarea "orăşelului copiilor" din Constanţa. Pomii se îmbracă în straie sclipicioase de-ţi iau ochii, iar comediile cu mii de beculeţe care mai de care mai colorate şi mai zgolbii, încep învârteala... O feerie după lăsarea serii!... atât timp cât rămâi să-l priveşti de departe. Copilul mă trage de mână: "Mama, mama, vreau şi eu acolo!". În ochii lui căscaţi de încântare lucesc şturlubatic luminiţele şi forfota sărbătorească. Am pornit, contaminată şi eu de o bucurie copilărească, şi am pătruns cu pas vioi în parc… însă entuziasmul mi-a scăzut brusc. În afara îmbulzelii, firească de altfel, mă sufocă aceleaşi chioşcuri urâţele, ticsite de marfă proastă şi jalnic etalată, pe care le-am tot văzut an de an. În rest: floricele reci şi nesărate, noroi, mizerie şi o cacofonie zgomotoasă care-ţi agresează urechile şi nervii, cu pretenţia absurdă de a fi numită muzică. Fiecare comerciant de distracţii îşi reglează volumul boxelor la un nivel de decibeli care-ţi terciuieşte creierul, emanând zgomotos noxe ce-ţi zgârie urechea într-o manelăreală de nedescris. Este urât în toată puterea cuvântului. Şi la fel de poluant. Şi mă refer la poluarea fonică, ce invadează creierele tu-turor, dar mai ales pe-ale copiilor.
Tot cu pas vioi, însă acum deja din alte considerente – mai puţin entuziaste, am parcurs orăşelul lăsându-mi puştiul să se bucure în maşinăriile dorite. Şi am plecat în vite
